ADEVĂRUL DESPRE ADVENTIŞTI

Adventiştii

Îşi au numele de la cuvântul latinesc adventus=venire, deoarece îi preocupă mult venirea a doua a Domnului şi, în special, data exactă a ei. De dată mai recentă decât baptiştii, secta lor a fost întemeiată de William Miller, fermier din America, născut la 1782, în oraşul Pitsfield. Părinţii lui au fost baptişti săraci şi nu i-au putut da o cultură înaltă; însă lui îi plăcea să înveţe şi, în urma unei lecturi bogate, a ajuns să fie liber cugetător.

Grozăviile războiului anglo-american din 1812-1816, la care a luat şi el parte, l-au făcut să se apropie de Sfânta Scriptură şi să devină credincios baptist ca şi părinţii lui. Dar, citind cu multă stăruinţă Biblia şi neavând pricepere şi pregătire destulă pentru înţelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rătăciri, cum ar fi că venirea a doua va fi între 1 martie 1843 şi 1 martie 1844; atunci, Hristos va întemeia pe pământ o împărăţie de o mie de ani (mileniul) cu cei drepţi care vor învia; iar la sfârşitul mileniului, vor învia şi cei păcătoşi şi vor fi judecaţi ş.a.

Data venirii a doua, a stabilit-o pornind de la Daniel (8, 14), unde proorocul spune iudeilor că până la curăţire vor trece 2400 de zile. Prin zile, Miller a înţeles ani, iar prin curăţirea templului, a înţeles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o de la anul 457 î.d.Hr., fiindcă în acest an a început robia babilonică. De la această dată şi până la Hristos, vor mai trece restul până la cifra de 2300 ani, adică încă 1843 de ani, după care va urma venirea a doua şi mileniul.

Proorocia aceasta, şi-a anunţat-o Miller încă din anul 1833 prin broşura sa „Învederare din Sfânta Scriptură a venirii a doua a lui Hristos în anul 1843″. Acelaşi lucru, l-a vestit apoi revista „Semnele timpului”, scoasă în 1840 de Iosua Himes, un adventist fanatic, apoi în „Strigătul din miezul nopţii” (1842).

Dar profeţia lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat foarte mult pe aderenţii săi numiţi adventişti. Miller şi-a recunoscut în public greşeala sa şi a socotelilor sale, dar totuşi a continuat să afirme că venirea a doua trebuie să fie în curând. Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a căutat să împace pe adventişti, spunând, pe baza textului de la Levitic (12, 29), că mai trebuie să adauge încă şapte luni şi zece zile şi că data de 10 octombrie 1844 este data sigură a venirii a doua. De data aceasta, a fost anunţată prin reviste, ziare şi conferinţe şi era aşa de mult crezută, încât aderenţii ţărani şi-au lăsat cerealele pe câmp nerecoltate, iar cei de la oraş îşi vindeau casele şi tot ce aveau.

Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost aşteptată cu mari emoţii. Adventiştii s-au adunat într-o sală mare din oraşul Boston, aşteptând sunetul trâmbiţei îngereşti, care avea să vestească lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta a trecut ca toate celelalte nopţi, iar adventiştii, văzându-se înşelaţi şi de data aceasta, au părăsit secta în masă. Însuşi Miller a mărturisit public că a greşit şi a sfătuit pe adepţii săi să treacă la baptişti, însă baptiştii nu i-au primit.

Aderenţii care au mai rămas au început apoi a se împărţi şi a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventiştii Evangheliei, creştinii adventului, uniunea adventului etc. Unii dintre ei au strămutat apoi data venirii a doua pentru anul 1874.

Astăzi, adventiştii sunt de două feluri: adventiştii de ziua a şaptea şi adventiştii reformişti, fiecare continuând să fie preocupaţi de noi calcule în vederea aflării datei celei de a doua veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului după care nimeni nu poate afla şi nu poate şti ziua aceasta (Matei 24, 36).

A. Adventiştii de ziua a şaptea

Întemeietorul acestei secte a fost Joseph Bates, căpitan de vapor, şi, mai ales, soţii James şi Hellen White, toţi din America. Această femeie, Hellen White, socotită profetesă a sectei, fiind bolnavă de isterie, avea adesea halucinaţii, aiureli, pe care le socotea drept descoperiri dumnezeieşti; ea a călătorit prin toate centrele mai însemnate din America şi Europa, răspândind pretutindeni învăţătura adventistă.

Despre datele stabilite de Miller şi Snow, privitor la aşa-zisa a doua venire, susţinea că ele nu au în vedere venirea a doua, ci curăţirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9, 23) şi că acel timp este şi de judecată, (I Petru 4, 17) şi de aceea sfârşitul lumii va fi curând sau, după Apocalipsă (14, 6-7), a şi sosit. Previziunile şi fixarea datei au continuat, fiind propuşi pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din urmă fiind certificată şi de o „viziune” a lui H. White. Tot printr-o „viziune cerească” a profetesei, adventiştii au preluat serbarea sâmbetei de la baptiştii de ziua a şaptea, în 1860, secta luându-şi denumirea de „Adventiştii de ziua a şaptea”.

Din America, adventismul de ziua a şaptea a pătruns în Europa, unde şi-a format comunităţi organizate şi case de edituri, susţinând o vie propagandă prin ziare şi reviste. Ei au şcoli confesionale şi seminarii, iar centrul de propagandă îl au în oraşul Hamburg (Germania), pentru Europa. În România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Piteşti, ca reprezentant al adventiştilor de duminică.

Adventismul de ziua a şaptea a fost adus mai apoi şi de alţi străini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890, pătrunde în Bucureşti. Propaganda rămâne însă fără rezultate remarcabile, fiind susţinută numai de străini până în anul 1906, când studentul în medicină Petre Paulini se converteşte la adventism, primind botezul de la adventiştii sâmbătari. El este prima victimă dintre intelectualii români. În scurtă vreme, el ia conducerea sectei şi o organizează, susţinând-o printr-o propagandă în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii şi a clerului nostru. În 1920, s-au organizat sub denumirea de „Uniunea comunităţilor evanghelice ale adventiştilor de ziua a şaptea”. Mai multe comunităţi alcătuiesc o „Conferinţă” – de obicei, comunităţile dintr-o provincie. Iar „Conferinţele” la un loc alcătuiesc Uniunea. Cartea lor de cult principală este „Imnurile creştine”.

Învăţăturile caracteristice ale adventiştilor sunt:

a) Cunoaşterea datei exacte a venirii a doua;

b) Mileniul – sau împărăţia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, cu cei drepţi;

c) Nu există iad, nici suflet nemuritor;

d) Serbarea sâmbetei;

e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncăruri curate şi necurate;

f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani şi anume între 538-1798 (domnia papalităţii).

Alte rătăciri sunt cele comune tuturor sectelor.

B. Adventiştii reformişti

Adventiştii reformişti sau, pe numele lor întreg, „Mişcarea reformatoare a adventiştilor de ziua a şaptea”, sunt o fracţiune născută din sânul adventiştilor de ziua a şaptea. După moartea „profetesei” H. White (1915), s-au ivit mai multe femei adventiste care se pretindeau a fi chemate să o înlocuiască. Dintre acestea, a reuşit să se impună Margareta Rowen din Los Angeles (California), care susţinea că adventismul trebuie supus unei schimbări, aşa cum i s-a descoperit ei, şi anume: adventiştii cu adevărat creştini nu trebuie să pună mâna pe arme, ca să ajute statele în planurile lor războinice. Adventiştii care, în timpul războiului, au luat arma în mână, au părăsit calea adevărului. Războiul început în 1914, spunea ea, este ultimul război, fiindcă trăim vremurile cele de apoi, când sfârşitul lumii este aproape. De aceea, nici căsătoria nu este admisă, ca una ce, de acum înainte, nu mai are niciun rost; de asemenea, se interzice mâncarea de carne.

Aşa s-a născut adventismul reformat sau rowenismul, prin anul 1916, ca o mişcare reformistă în sânul adventiştilor de ziua a şaptea. Din America, adventismul a trecut în Germania, iar de aici, mai departe, ajungând pe la noi în 1917-1918, prin mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, căsătorit cu o nemţoaică reformistă din Hamburg. Totuşi n-a reuşit să prindă teren, din cauza atitudinii lui faţă de stat. Secta a fost interzisă, fapt pentru care nu şi-a putut face propaganda decât pe ascuns sau prin foile lor „Păzitorul adevărului” şi „Solul misionar”. Învăţăturile reformiste sunt expuse în broşura „O scurtă lămurire a principiilor adventiştilor de ziua a şaptea, mişcare de reformă” (Bucureşti, tip. Cultura, 1924), fiind combătută de Petre Paulini, conducătorul celorlalţi adventişti în broşura „Profeţi falşi şi profeţii mincinoase”.  Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000

Adventistii reprezintă, asemenea baptistilor, o grupare mai mare de secte, toate preocupate de a doua venire a Domnului, de unde si numele lor, derivat din latinescul adventus (venire), si în special de stabilirea datei pe baza profetiilor.

William Miller (1782-1849), un baptist, a început să studieze pe cont propriu Biblia si în special cartea profetului Daniel, trăgând de acolo concluzia că sfârsitul lumii e aproape si că Hristos se va reîntoarce în anul 1843. El a publicat concluziile cercetărilor lui biblice într-o brosură, Învederare din Sfânta Scriptură a celei de-a doua veniri a lui Hristos în anul 1843. În respectiva scriere el anunta, pe lângă data revenirii lui Hristos, si faptul că El va întemeia pe pământ o împărătie de o mie de ani împreună cu cei drepti pe care îi va învia si că la sfârsitul mileniului vor învia si cei păcătosi pentru a fi judecati (aceasta este cunoscuta învătătură despre Mileniu, preluată ulterior de mai multe secte). Miller si-a făcut calculele pe baza profetiei din Daniel 8:14, unde se vorbeste de 2300 de zile care vor trece până la curătirea locului sfânt si, sprijinindu-se pe Numeri 14:34, a socotit o zi drept un an. Punctul de plecare a fost luat anul 457 îH, când a început robia babiloniană. În anul 1831 el a început să predice în public noile idei. În asteptarea evenimentului anuntat multi dintre adeptii lui si-au vândut proprietătile si si-au lichidat afacerile. Întrucât anul 1843 a trecut fără ca profetia să se împlinească, un adept al lui Miller, S. Snow, a calculat o nouă dată, mai exactă ca prima – 10 octombrie 1844. De data aceasta publicitatea a fost mult mai mare, data fiind preluată de ziare, reviste, în conferinte publice, provocând un entuziasm care i-a făcut pe multi să-si părărească locurile de muncă, să-si vândă proprietătile si să urmeze adventistilor. Noaptea de 9 spre 10 octombrie i-a aflat pe adventisti adunati într-o sală mare din Boston, asteptând cu mari emotii trâmbita îngerului ce avea să vestească a doua venire a Domnului. Noaptea a trecut fără să se întâmple nimic, spre marea dezamăgire a multora care au părăsit secta. Miller a recunoscut public că a gresit si i-a îndemnat pe adeptii săi să se întoarcă în bisericile de unde veniseră. Acestea nu i-au primit si astfel secta adventistilor s-a risipit în 1845. Cei care au rămas s-a rupt în patru grupuri principale, dintre care cel mai important a fost si este cel al “adventistilor de ziua a saptea”. Trei dintre urmasii lui Miller, Joseph Bates si sotii James si Ellen G. White au pus bazele noii “Biserici Adventiste de Ziua a Saptea”.

Ellen G. White avea numai 17 ani când era deja o adeptă înfocată a lui Miller. Ea a început să aibă vedenii prin care promova teoriile acestuia. Există mai multe opinii medicale care arată că vedeniile lui White erau de fapt crize de epilepsie provocate de un accident din copilărie, când aceasta a fost lovită cu o piatră în fată si a rămas inconstientă un număr de zile. De asemenea, mai multi apropiati care s-au aflat în preajma ei în momentul vedeniilor au declarat că nu era vorba de vedenii de la Dumnezeu, ci de crize de epilepsie.

Treptat, Ellen White a devenit figura centrală a sectei, producând multe scrieri cu valoare de profetii pentru adventisti: Tragedia veacurilor, Profeti si împărati, etc. Ea a reinterpretat profetiile lui Miller si Snow, sustinând că ele nu se refereau la a doua venire a Domnului, ci la curătirea templului ceresc de păcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9:23). Previziunile si calculele de date au continuat, fiind propusi, pe rând următorii ani: 1845, 1849 si 1851, acesta din urmă fiind chiar certificat de o viziune a lui Ellen White. Tot printr-o “viziune cerească” a profetesei, adventistii au preluat serbarea sâmbetei de la baptistii de ziua a saptea, în 1860 secta schimbându-si numele în “Adventistii de Ziua a Saptea”. Secta s-a răspândit repede si în afara Americii si numără astăzi aproximativ 5 milioane de membri.

În România, adventistii au pătruns la sfârsitul secolului 19, printr-un fost preot catolic, Mihail Czehovski, care a activat în regiunea Pitestiului. Secta apare în 1890 în Bucuresti, dar un oarecare succes al ei începe cu convertirea si mai apoi preluarea conducerii de către fostul student în medicină, Petre Paulini. Secta a câstigat teren printr-o înversunată campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe si a clerului acesteia, folosind în acest scop cele mai murdare mijloace.

Între rătăcirile specifice acestei secte se numără: învătătura despre Mileniu, credinta că nu există iad si nici suflet nemuritor, obligativitatea legilor Vechiului Testament privind tinerea sâmbetei si mâncărurile necurate, credinta că împărătia de 1260 de zile a Antihristului (conf. Apoc. 12:16) reprezintă perioada de 1260 de ani dintre 538 si 1798 (dominatia papalitătii).

Conform acestei secte, toate denominatiunile crestine sunt stăpânite de diavol iar preotii sunt slujitorii acestuia. În consecintă, toti crestinii trebuie să părăsească bisericile lor si să intre în singurul adăpost adevărat – secta adventistă. După credinta lor, sâmbăta ar fi pecetea si semnul lui Dumnezeu, iar duminica, serbată de toti crestinii, ar fi pecetea Fiarei (a diavolului). De aceea, după părerea lor, cel mai important lucru si semn că esti de partea lui Dumnezeu este acela de a tine sâmbăta. Dusmănia pe care o nutresc fată de ceilalti crestini este grăitoare pentru fanatismul lor.

Adventisii dau o importantă deosebită zeciuielii, adică a datoriei sacre a fiecărui membru de a cotiza la secta cu 10% din venitul lunar, sub deviza “mai bine să ai 90% din salariul tău binecuvântat, decât 100% fără binecuvântare”.

Secta a implementat un amplu program pentru tinerii membri. Diverse activităti aprobate de conducere pentru petrecerea timpului liber înlocuiesc distractiile cum ar fi dansul sau mersul la cinema. Adventistii administrează peste 360 de spitale si clinici în lumea întreagă si desfăsoară programe misionare, educationale si filantropice sustinute prin zeciuiala plătită de membri (a zecea parte din venit). Publicatiile sectei sunt tipărite în 197 de limbi si dialecte. Secta dispune de unul din cele mai mari sisteme de învătământ dintre cultele neoprotestante. În ceea ce priveste interpretarile profetiilor escatologice, adventistii detin un loc de frunte din punct de vedere al originalitatii ideilor de interpretare.

Din secta principală s-au desprins în timp numeroase grupări si secte cu nume diferite. Cele mai cunoscute sunt: Adventistii de Ziua a Saptea – Miscarea de Reformă, Societatea misionară internatională a adventistilor de ziua a saptea, Miscarea lui R. D. Brinsmead. Primii din această serie activează si în România.

“AZS – Miscarea de Reformă” s-au separat de secta-mamă după moartea ‘profetesei’ Ellen G. White (1915), ca o consecintă a luptei pentru succesiune, câstigată de Margaret Rowen din Los Angeles. Venită la putere, Rowen le-a propus membrilor câteva reforme, dintre care cea mai importantă fiind ideea de a nu pune mâna pe armă pentru a ajuta statul în războaie. Cei care au făcut-o în timpul războiului ar fi părăsit calea adevărului. În România, secta aceasta a fost adusă de un oarecare soldat Kremer căsătorit cu o nemtoaică reformistă, în 1917-1918. Din cauza atitudinii fată de stat, secta a fost interzisă, dar si-a continuat propaganda prin foi gen Păzitorul adevărului si Solul misionar. Învătătura reformistă a fost prezentată în brosura Scurtă lămurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea si o miscare de reformă (Bucuresti, 1924), scriere combătută de conducătorul sectei-mamă, Petre Paulini, în Profeti falsi si profeti mincinosi.

Cea mai recentă actiune a sectei adventistilor din România a avut loc în anul 2006, când, manifestând o josnicie unică printre sectele neoprotestante, s-au înfrătit cu sodomitii în lupta împotriva icoanelor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s